„Folclorul ca instrument de cunoaștere”, de Mircea Eliade

Mircea Eliade, Folclorul ca instrument de cunoaștere, în Insula lui Euthanasius, Humanitas, București, 2008

Scopul acestui articol, după cum afirmă Mircea Eliade, nu este de a da o metodă prin care putem ajunge la adevărul documentelor folclorice, ci acela de a arăta posibilitatea de a pătrunde în zone noi de cunoaștere cu ajutorul acestor documente folclorice. Astfel, miza articolului este de a cerceta dacă, și în ce măsură, documentele etnografice și folclorice pot sluji ca instrumente de cunoaștere. Trebuie remarcat încă de pe acum că ceea ce face aici Eliade, și el semnalează acest lucru la începutul articolului, nu are nimic de-a face cu metodele filozofiei culturii.
De aceea, acesta spune că materialele folclorice pot sluji și la o altfel de cunoaștere decât cea pe care ne-o oferă filosofia culturii. Mai ales când vine vorba de probleme ce au directă legătură cu omul, cu structura și limitele conștiinței sale până aproape de dezlegarea lor finală, pornind de la date folclorice și etnografice. În acest articol, Eliade oferă câteva exemple necesare discuției, făcând trimiteri la surse acolo unde cititorul ar fi interesat să aprofundeze tema respectivă.

Discuția propriu-zisă începe cu prezentarea conceptului inventat de către Sir James Frazer – magie contagioasă. Prin aceasta se înțelege acel grup de credințe primitive și populare în care este implicată ideea unei legături „simpatice” între un om și orice lucru cu care se află el în atingere directă. De exemplu, cu orice parte a trupului său, cum ar fi unghiile sau părul, sau hainele purtate. Frazer oferă un exemplu foarte interesant de o astfel de legătură „simpatică”, anume că dacă cineva pune stăpânire pe o parte a trupului cuiva, în sensul de mai sus, poate să-și exercite voința asupra acelei persoane. Se pare că tot ce a fost odată în legătură directă cu o persoană sau în posesia acesteia se păstrează mult timp într-un fel de atingere „fluidică” – spune Eliade. De exemplu, dacă un vrăjitor arde unghiile unui om, acel om moare sau dacă apropie un covor de foc, proprietarul covorului cade grav bolnav. Ceea ce mi se pare și mai interesant este că savanții și intoricii care s-au ocupat cât de cât cu astfel de probleme au ajuns la concluzia că ne aflăm în fața unei logici false. Concepția acestei legături magice sau „fluide”, ca mai sus, care leagă omul de obiectele posedate, ar fi născută dintr-o cunoaștere imperfectă a legilor realității.

În acest punct, Eliade întreabă dacă nu cumva această „fluiditate” a fost cândva supusă experienței sau dacă a fost în totalitate infirmată de aceasta. Se pare că au fost totuși sesizate câteva cazuri. Cel dintâi care s-a ocupat de acest fenomen metapsihic, Buchanan, l-a numit psihometrie, iar Charles Richet, cryptesthesie pragmatică ; care înseamnă acea facultate a unor anumiți oameni de a vedea persoane, obiecte sau chiar episoade întregi atunci când ating un lucru purtat multă vreme în contact cu trupul omenesc. Aici din nou sunt expuse câteva exemple. Drept concluzie, Eliade spune că în loc să explicăm credința în „magia contagioasă” printr-o logică falsă (cum am vazut că au făcut istoricii și savanții) am putea să o explicăm prin realitatea unor fenomene metapsihice, care a dat naștere acestei credințe. Cu alte cuvinte, prin exemple concrete de cazuri reale. Ca atare, prima concluzie a articolului este că anumite credințe primitive și folclorice au la baza lor experiențe concrete.

A doua parte a articolului analizează niște experiențe semnalate în documente istorice din diferite culturi. Adică, urmând raționamentul, Eliade se întreabă ce i-a condus pe oameni la credința respectivă, de exemplu de a crede în existența levitațiunei. Răspunsul este simplu: semnalarea câtorva asemenea cazuri concrete în care diferiți oameni (sfinți catolici – Sfântul Giuseppe di Copertino ­–, mediumii) săvârșeau acele lucruri. Totuși, între practicile acestora exista o diferență: la sfinți se pare că trupul îsi pierde greutatea, pe când la mediumi corpul pare că se reazemă de ceva. La fel, Eliade mai remarcă faptul că sfinții când se înalță nu modifică temperatura, cu alte cuvinte acțiunea lor se poate face oriunde și în orice condiții. La mediumi, totul trebuie făcut într-o cameră mai puțin luminată, în penumbră, și temperatura camerei scade considerabil.
O altă asemenea experiență semnalată de etnografia, hagiografia și folclorul este așa-numita incombustibilitate a corpului. În acest sens, Eliade prezintă o întâmplare din cartea lui Olivier Leroy, Les Hommes salamandres. Sur l’ incombustibilité du corps humain (Paris, 1931). Un yogin a anunțat că va trece prin foc, în fața mulțimii, ca atare muharajahul pregătește o groapă adâncă de o jumătate de metru, lată de trei și lungă de vreo zece metri și o umple cu jăratec. Invită apoi oficialitățile și oamenii prezenți să treacă peste groapă. Jăratecul dogorea sălbatec, în miezul unei zile tropicale, încât nimeni nu se putea apropia de groapă. Yoginul, desculț și aproape gol, trece primul peste jaratec și se așează într-un colț. Apoi invită pe oricine dorește să treacă pe deasupra focului. Unul câte unul au trecut toți cei de față. În acest timp, yoginul părea muncit de chinuri grele, gemând și contorsionându-se de durere, ca și cum ar fi atras în el toată acea cantitate de căldură. De asemenea, cei care au pășit au afirmat că au simțit o răcoare plăcută, ca și cum ar fi trecut peste o pajiște proaspătă. Eliade se oprește aici cu exemplele și formulează următoarele concluzii:

1) La baza credințelor popoarelor din faza etnografică, precum și a folclorului popoarelor civilizate, stau fapte și nu creații fantastice.

2) Verificând experimental unele din aceste credințe și superstiții (prin cryptesthesia pragmatică, levitațiune sau incombustibilitatea corpului uman), avem dreptul să bănuim că și la baza celorlalte credințe populare stau fapte concrete.

Cu alte cuvinte, Mircea Eliade spune că credințele folclorice par a fi un depozit imens de documente ale unor etape mentale astăzi depășite. Mai exact, acesta vrea să spună că acele credințe nu mai sunt la fel de vii astăzi, dar că au rămas în folclor și că oricând pot fi accesate și studiate. De asemenea, Eliade spune că toate aceste cazuri nu trebuie luate de bune, dar unele ar trebui crezute. Dacă o ipoteză folclorică este verificată în punctele a, b, c și d, avem dreptul să credem că ar putea fi verificată și în punctele x, y etc.